Dislalia

Dislalia este cea mai raspandita tulburare de limbaj, in cadrul larg al disfunctiilor de limbaj si consta in imposibilitatea emiterii corecte a unuia sau a mai multor sunete (combinatii de sunete). Ea se manifesta prin deformarea, omiterea, substituirea, inlocuirea si inversarea sunetelor.

In limba romana astfel de afectiuni ale vorbirii au fost desemnate prin diversi termeni populari, sugerand aproximativ diferite forme ale dislaliei: sasaiala, pelticie, gangaveala, raraiala, etc.

Pentru copilul anteprescolar, tulburarile de pronuntie nu constituie semnale de alarma, in schimb, la varsta prescolara se simte nevoia unei interventii logopedice pentru a nu permite stabilizarea si formarea unei deprinderi deficitare de pronuntie. La copilul anteprescolar, dislalia are o natura fiziologica ca urmare a nedezvoltarii suficiente a aparatului fonoarticulator si a sistemelor cerebrale implicate in actul vorbirii. Dar dupa varsta de 4/5 ani acestea devin suficient de dezvoltate pentru a putea realiza o pronuntie corecta. Dislalia poate aparea si la varstele mai mari, datorita unei etiologii complexe incriminata in producerea handicapurilor de limbaj, in genere.

Sunetele mai frecvent afectate afectate sunt cele care apar mai tarziu in vorbirea copiilor: vibranta R (vibreaza varful limbii), africatele C, G, T (articulatia lor incepe cu o ocluziune si se termina printr-o constrictie), siflantele S, Z (varful limbii atinge dintii) si suieratoarele S, J.  Vocalele si consoanele B, D, T, M, N care apar de timpuriu in vorbire, sunt sporadic tulburate. La acestea se adauga si existenta unor asa numite cuvinte ‘critice’ care la handicapatii de limbaj, prin tensionarea psihica ce o provoaca, creeaza dificultati si mai mari in planul expresiei verbale.

Cum se manifesta dislalia?
Principalele forme de manifestare a tulburarii dislalice sunt:
– distorsiunea/ alterarea sunetului (pronuntia defectuoasa a sunetului, nerespectând caracteristicile lui articulatorii); exemplu: pronuntia interdentala (cu limba intre dinti) a sunetului „s”;
– omisiunea sunetului (copilul nu pronunta deloc sunetul in cadrul cuvântului); ex., spune „cara” in loc de „scara” , „acheta” in loc de „racheta”;
– substituirea/ inlocuirea sunetului, cu un sunet apropiat sau nu ca structura articulatorie; ex., copilul inlocuieste sunetul „s” cu unul din sunetele „s”, „h”, „ci”, „t” si pronunta „ masina”, „mahina”, „macina” sau „matina”, in locul cuvantului „masina”;

Care sunt cauzele dislaliei?
Literatura de specialitate evidentiaza, ca etiologie a dislaliei, factorii de natura organica si factorii de natura functionala.
Factorii de natura organica vizeaza malformatiile si anomaliile anatomo-funcţionale ale organelor periferice ale vorbirii (buze, limba, dinti, palatul dur, val palatin, maxilare, cavitate nazala), cum ar fi:
– microglosie (limba mai mica decât normalul)
– macroglosie (limba mai mare)
– frenul lingual scurt, care nu permite ridicarea limbii la incisivii superiori (anchiloglosie)
– prognatism/ progenie: maxilarul superior sau cel inferior este mai proeminent, ceea ce nu permite ocluzia bucala (inchiderea corecta a dintilor)
– implantarea defectuoasa a dintilor
– despicaturile labio-maxilo-palatine, bolta palatina ogivala (cunoscute si sub denumirile de buza de iepure si gura de lup).

Factorii de natura functionala vizeaza:
– mobilitatea scazuta a aparatului fonoarticulator (limba, buze, maxilare rigide),
– tonusul muscular slab, lipsa sau slaba coordonare a miscarilor articulatorii implicate in pronuntie,
– deficitul de procesare auditiva (perceptia deficitara a sunetelor vorbirii, nu lipsa partiala sau totala a auzului),
– slaba dezvoltare a constiintei fonologice, auzul fonematic deficitar.

Pe langa acesti factori, in etiologia dislaliei sunt implicati si factori de natura fiziologica si socio-educationala. Factorii de natura fiziologica vizeaza ritmul de dezvoltare a limbajului. Pana la 4 ani, dislalia este fiziologica, fiind determinata de insuficienta dezvoltare a aparatului fonoarticulator şi a mecanismelor implicate in actul vorbirii. Daca la copilul anteprescolar (1-3 ani) tulburarile de pronunţie sunt considerate firesti, la cel prescolar (4-6 ani) persistenta tulburarii de pronuntie trece in patologic, fiind necesara intervenţia logopedica. Sunetele cele mai afectate sunt cele care apar mai tarziu in ontogeneza (l, r, f, v, s, z, s, j, t, ce, ci, ge, gi) si necesita o buna coordonare a miscarilor fonoarticulatorii implicate in actul emiterii.

Factorii de natura socio-educationala vizeaza influentele mediului in care creste si se dezvolta copilul:
– imitarea unor persoane cu o pronunţie deficitara
– existenta mediului socio-cultural si educativ nefavorabil, care nu asigura stimularea vorbirii
– incurajarea vorbirii deficitare a copilului (pentru amuzamentul adultilor)
– bilingvismul sau plurilingvismul.

Ca factori de risc in etiologia dislaliei, sunt evidentiati factorii ereditari (existenta unui istoric familial in privinta patologiei limbajului, la parinti sau frati), precum si nasterea prematura si greutatea mica la nastere.

Tipologie
Exista mai multe tipologii ale dislaliei, in functie de criteriul luat in considerare:

Dupa modul de afectare a aparatului verbo-motor:
–     dislalie organica, datorata anomaliilor organelor periferice ale vorbirii (in cazul surzeniei periferice, al anomaliilor de maxilare, dinti, limba si bolta palatina)
–     dislalie functionala, datorata functionarii defectuoase a aparatului verbo-articulator (in cazul atrofiei sau al neexersarii muschilor limbii, buzelor, valului palatin, al traseului gresit pe care-l ia curentul de aer expirat si al neindemanarii sau insuficientei in dezvoltarea atentiei auditive)

Dupa numarul de sunete alterate:
–     dislalie simpla sau partiala, cand este afectat un sunet;
–     dislalie generala sau complexa, cand sunt afectate mai multe sunete.

Dupa numarul de zone sau grupe de articulare afectate:
–     dislalie monomorfa – numai o singura zona de articulare este afectata (de exemplu toate sunetele din zona labiala- p, b, m)
–     dislalie polimorfa – se extinde pe doua sau mai multe zone de articulare (zona labiala + prepalatala -s, j, ci, ce, gi, ge)

Dupa forma de tulburare a pronuntiei:
–     moghilalia – omisiunea de sunete, sunetul afectat lipseste (ex. „tei” in loc de „trei”)
–     disfonemie – sunetul este denaturat (ex. sasaiala)
–     paralalie – sunetul corect este inlocuit cu un altul (ex. „iapte” in loc de „lapte”)
–     perilalie – adauga sunete
–     metalalie – inverseaza anumite sunete

In functie de sunetele afectate, dislalia se poate clasifica in:
–     betacism: afectarea sunetului B
–     capacism: afectarea sunetului C
–     deltacism: afectarea sunetului D
–     fitacism: afectarea sunetului F
–     gamacism: afectarea sunetului G
–     hapacism: afectarea sunetului H
–     lamdacism: afectarea sunetului L
–     mutacism: afectarea sunetului M
–     nitacism: afectarea sunetului N
–     pitacism: afectarea sunetului P
–     rotacism: afectarea sunetului R
–     tetacism: afectarea sunetului T
–     vetacism: afectarea sunetului V
–     sigmatism: afectarea sunetelor S, S, Z, T, J, Ce, Ci;

Cand in loc de denaturarea unui fonem apare inlocuirea acestuia (paralalia), adaugam prefixul „para”: pararotacism, parafitacism, etc.

TERAPIA  DISLALIEI
Activitatea recuperativ-educativa a dislaliei trebuie sa inceapa, in primul rand, cu copiii prescolari mici pentru a evita transformarea tulburarii de pronuntie in deprinderi gresite si pentru a inlesni desfasurarea procesului instructiv-educativ in conditii adecvate. Pe de alta parte, la varstele mici tulburarile de vorbire sunt mai frecvente, dar si corectarea lor este mai facila in raport cu perioadele inaintate. Aceasta nu inseamna ca vor fi neglijati puberii, adolescentii sau adultii, cu atat mai mult cu cat se stie ca la acestia, tulburarile de limbaj provoaca framantari launtrice mai accentuate care le influenteaza negativ structurile de personalitate.

In terapia dislaliei se folosesc doua categorii mari de metode si procedee. Primele sunt cu caracter general, aplicabile tuturor tipurilor de dislalie, iar celelalte sunt cu caracter specific si se adopta in raport cu fiecare caz in parte.

Metodele si procedeele generale utilizate in activitatea logopedica au un caracter  profilactic si sunt clasificate in:
1. Gimnastica generala – exercitiile fizice generale intaresc si relaxeaza musculatura implicata in actul vorbirii si contribuie la mentinerea sanatatii organismului; se poate folosi o gama variata de exercitii: rotiri ale bratelor, rotiri si aplecari ale capului, miscari la nivelul trunchiului, miscari la nivelul palmei si degetelor, imitarea unor activitati din viata cotidiana, etc.

 2. Gimnastica fonoarticulatorie – cuprinde mai multe serii de exercitii de gimnastica faciala, linguala, mandibulara, velo-palatala si labiala care trebuie executate ritmic deoarece, pe langa antrenarea si tonifierea segmentelor aparatului fonoarticulator, au si menirea de a introduce ritmul in vorbirea copiilor;

3. Gimnastica respiratorie – urmareste educarea echilibrului dintre inspiratie si expiratie cu ajutorul unor exercitii si procedee diverse (suflarea intr-o lumanare aprinsa, aburirea unei oglinzi, alternativ, cu nasul si cu gura, umflarea unui balon, formarea de valuri intr-un vas cu apa, suflarea in diferite instrumente muzicale, etc.); in cadrul acestor activitati se va acorda o mare atentie expiratiei lungi, relaxante;

4. Educarea auzului fonematic – (rol fundamental in dezvoltarea autocontrolului auditiv) prin jocuri de ghicire a vocii care ii striga, diferentierea unor sunete de altele, localizarea sunetului in cuvant, diferentierea si identificarea cuvintelor sinonime si paronime, a diferentierii unor grafeme asemanatoare concomitent cu pronuntia lor (b-p, m-n etc.).
Auzul fonematic nu se confunda cu auzul fizic, care poate fi normal; deci nu exista neaparat o corelatie intre cele doua tipuri de auz. Auzul fonematic joaca un rol deosebit de important in discriminarea sunetelor, a silabelor si a cuvintelor ca unitati specifice limbajului. Pentru a realiza o pronuntie corecta, copilul trebuie sa faca o comparatie intre  propria sa pronuntie si cea  a persoanelor din jurul sau, pe de o parte, iar pe de alta parte, el trebuie sa realizeze un autocontrol permanent cu ajutorul auzului asupra emisiilor sale vocale. Or, deficientele auzului fonematic fac imposibila o astfel de performanta si ingreuneaza imitatia verbala atat de caracteristica la copii. Datorita deficientei auzului fonematic, copilul nu este intotdeauna constient de handicapul sau de vorbire, dar incepe rapid sa-si dea seama o data cu efectuarea unor exercitii pentru dezvoltarea acestuia.

5. Educarea personalitatii – urmareste valorificarea unor strategii si procedee psihoterapeutice in scopul inlaturarii la copii a unor manifestari neuropsihice secundare, a unor tulburari de conduita si de personalitate determinate de prezenta tulburarilor de vorbire (timiditate excesiva, negativism, nervozitate, iritabilitate, inapetenta verbala, sensibilitate marita la observatiile celor din jur, frica, neincredere in sine, complex de inferioritate, autoizolare, etc.)

Metodele si procedeele specifice corespund unor etape distincte in procesul de corectare a tulburarilor de pronuntie, respectiv emiterea, consolidarea, diferentierea si automatizarea pronuntiei sunetelor:

–  in etapa emiterii sunetelor se recurge in mod curent la metoda demonstratiei articulatorii in fata oglinzii logopedice, la exercitii (articulatorii si fonatorii), la comparatie, precum si la metoda derivarii sunetului nou din sunete corect emise anterior prin analiza si sinteza fonematica (metoda fonetica analitico-sintetica);
–  in etapa consolidarii sunetelor se recurge la metoda exercitiului si a comparatiei, prin efectuarea repetata a unor exercitii, cat mai variate, destinate dezvoltarii deprinderilor de pronuntie corecta;
–  in etapa diferentierii sunetelor se urmareste dezvoltarea auzului fonematic si a capacitatii de diferentiere fonematica mai ales in cazul sunetelor foarte apropiate din punctul de vedere al locului si modului de articulare; cele mai utilizate metode sunt, si in acest caz, exercitiul si comparatia;
–  in etapa automatizarii se face apel la metode ca: exercitiul, compunerea, povestirea, conversatia, integrand sunetele corectate in diverse situatii de comunicare scrisa sau orala pentru a incheia astfel procesul complex de corectare a tulburarilor de limbaj.